PARIU PE INCERTITUDINE

Preşedintele Traian Băsescu a declarat ieri, la ProTV, că este de acord cu semnarea acordului de frontieră cu Republica Moldova, pentru a consolida credibilitatea alianţei aflate la guvernare la Chişinău şi pentru a lua comuniştilor argumentul că România ar încerca să acapareze Moldova.

„Avem deja un Acord de mic trafic de frontieră şi nu exclud posibilitatea să încercăm să luăm comuniştilor argumentul că România vrea să acapareze Republica Moldova şi să semnăm un acord de reglementare a traficului peste frontiera de stat între România şi Republica Moldova”, a spus Băsescu.

Rezultatul alegerilor este însă destul de impredictibil. Se pune întrebarea dacă actuala Alianţă pentru Integrare Europeană de la Chişinău îşi va menţine actuala formulă, mai ales că AMN-ul ar putea să nu treacă pragul electoral. O altă necunoscută este tratatul la care se va face referire în viitorul acord privind regimul de frontieră. Guvernarea comunistă a cerut să se facă referire la Tratatul de la Paris, ceea ce ar echivala cu recunoaşterea pactului Ribbentrop-Molotov. România a cerut însă ca acordul de frontieră să menţioneze Actul final de la Helsinki, în care se afirmă că frontierele din Europa sunt stabile, dar se pot modifica prin mijloace paşnice.

INCA UN BAIAT BUN CU SFATURI PENTRU ROMANI

In urma cu un an un diplomat american sfatuia Romania sa incheie un tratat de baza cu Republica Moldova. Acum, acelasi sfatat vine din partea unui pastor protestant din Germania. E important ca aceastã problemã sã fie soluţionatã şi scoasã de pe agendã o datã şi pentru totdeauna, sã nu mai reprezinte o problemã, frontierele devin tot mai puţin importante. În societatea moldoveneascã sunt foarte multe discuţii despre problema unirii cu România. Pentru unii este un vis sau o atracţie electoralã pentru alţii, este important sã existe un tratat pentru cã aceastã problemã trebuie scoasã din discuţii”, a declarat Markus Meckel, citat de Timpul.md. Meckel este membru al Consiliului de administrare al Forumului Germano-Moldav. Meckel a devenit ministru de externe al Germaniei de Est in aprilie 1990 si a plecat in august. Reunificarea Germaniei s-a facut fara contributia sa pentru ca a intrat in conflict cu premierul Lothar de Maiziere si a demisionat.

GUŞĂ DE LA CHIŞINĂU

Cozmin Guşă are o copie fidelă la Chişinău, în persoana domnului Valeriu Pasat, care s-a întors la Chişinău de la Moscova pentru a intra în cursa electorală. După ce a amestecat adevăruri şi minciuni timp de o oră la o emisiune difuzată la ProTv, s-a bâlbâit şi a rostit şi adevărul: "Rusia ştie să îşi apere cetăţenii...cetăţenii unui stat care ...".

Îl puteţi urmări aici

Lectia reunificarii germane. Din culise

Der Spiegel publică un material cu privire la culisele negocierilor de reunificare. E o lecţie pentru noi. Redau pe scurt.
În noiembrie 1989 au avut loc primele proteste în Germania de Est, la care oamenii au cântat „Suntem un popor”. La începutul anului se deschisese frontiera cu Ungaria şi aproximativ 2.000 de est-germani părăseau RDG-ul zilnic. Germania de Est era în colaps.
După căderea Zidului Berlinului, în noiembrie 1989, a avut loc un summit al liderilor din Europa Occidentală. La această reuniune tensionată, cancelarul german Helmuth Kohl a dclarat: „Nu recunosc actualele frontiere”.
Cu puţin timp înainte de Crăciun, s-au reluat zborurile între cele două Germanii, după un acord între Kohl şi premierul comunist din RDG, Hans Modrow.
Bush a îngreunat şi mai mult jocul. A condiţionat reunificarea cu intrarea Germaniei în NATO, lucru care părea imposibil de acceptat de către sovietici.

În februarie 90, Kohl se întâlnea cu Gorbaciov la Moscova. „Germanii sunt liberi să-şi aleagă calea”, spunea liderul sovietic, în mod uluitor pentru delegaţia germană.
În iulie, marca germană devenea monedă oficială şi în Germania de Est. În timp ce nemţii înaintau pas cu pas spre unire, marile puteri continua să se certe. Nimeni nu luase în seamă articolul 23 din Constituţia germană. Potrivit acestuia, Germania de Est se poate reuni cu Germania Federală oricând dorea, prin votul Parlamentului. Aproximativ 350.000 de militari sovietici erau încă staţionaţi în RDG. Însă în 1990 URSS se afunda într-o criză economică fără precedent. Atunci, Gorbaciov a făcut pasul şi a cerut 20 de miliarde de mărci germane. Nemţii au condiţionat acest lucru cu acceptarea reunificării. Kohl a acceptat să dea numai un sfert din suma cerută.
Apoi Gorbaciov a acceptat retragerea trupelor. A cerut în schimb 36 miliarde de mărci, Berlinul a oferit doar 3. După târguieli tensionate, s-a ajuns la următoarea înţelegere: nemţii plăteau 12 miliarde de mărci plus 3 miliarde credit fără dobândă.
Pe 11 septembrie 1990 totul părea să fie în regulă. Volkshammer-ul era de accord cu unirea.
Între timp, a avut conferinţa miniştrilor de externe, prin care marile puteri îşi dădeau acordul. Fără flori. Cu excepţia nemţilor, nimeni nu se bucura. Pe 3 octombrie 1990 era oficial: Germania se reîntregise.

P.S. Nu vreau să fac o comparaţie cu sumele împrumutate de România de la FMI în 2010.