A fost odata o iarna friguroasa. A fost o data, de doua ori, de mai multe ori, “un razboi al gazelor”, ca de n-ar fi nu s-ar povesti. A fost un print rusin cu numele Volodea care o iubea nespus de mult pe Iulia Cosanzeana din tinutul invecinat. Si asta mai cu seama pentru coditele ei impletite si prinse in cununa. Pe Iulia o aveau insa la inima si alti megiesi. Fiind la vremea maritisului, Iulia Cosanzeana ii tot ducea insa cu vorba pe acesti megiesi: ca le va da, ca va face, ca-i va ajuta, ca vrea sa fie cu ei. Intr-ascuns insa, Iuliei ii statea gandul numai la printul Volodea care o umplea de cadouri nepretuite. Intre aceste daruri si focul cu care isi incalzeau casele oamenii din tinutul sau. Din acest foc, printesa blonda dadea si vecinilor sai, dar numai cand Volodia o lasa. Nu e vorba, ca si printul primea multe in schimb de la megiesii sai. Cand se intampla ceva, Iulia se plangea cu prefacatorie la vecini de purtarea lui Volodea si vecinii il mustrau pe puternicul print. Si Volodea se arata inaintea vecinilor nemultumit de Ileana. Asa convietuirea megiesilor cu Iulia si Volodea era tot mai grea. Mai ales cand le lipsea focul. Si cat vecinii deplangeau soarta frumoasei lor vecine, printul Volodea si Iulia Cosanzeana se iubeau in ascuns si radeau de neintelegerea celorlalti asupra dragostei lor. Si se bucurau impreuna de jocul cu focul. Pana cand? S-o vedea mai la urma.
(Si-am incalecat pe-o conducta
Si v-am spus poveste muta,
Si-au incalecat pe-un robinet
De v-a-nghetat sufletu’-n piept).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentarii